Noua Republică a urii, refesenizarea şi bătălia pentru Constituţie

Una din legile lui Maxwell despre munca în echipă este aceea a “Tabelei de marcaj”. O alta, din cele 17 pe care el le-a identificat este “Legea Busolei”. Cu alte cuvinte echipele, ca şi populaţiile au nevoie să ştie unde sunt şi în ce direcţie merg sau sunt conduse de liderul cu viziune pe care îl urmează.

Tabela de marcaj are pentru fiecare doua planuri: acela personal şi cel al grupului sau masei în care fiecare dintre noi se regăseşte.

Personal am depus armele şi responsabilităţile mele in Noua Republică se încheie de sâmbătă de când mi-am depus demisia din poziţia de coordonator GIL Timiş în scris, colegilor mei. Cele 4 şantaje la care am fost supus şi lupta fără succes cu tendinţa de a face din Noua Republică o sectă a urii mi-au dat de înţeles că este momentul să fac un pas în lateral. O experienţă din care cei care s-au implicat au avut de câştigat încredere în sine, deprinderi noi şi cunoştinţe valoroase. Nu am resentimente, doar senzaţia unei păreri de rău.

În celălalt plan, politic, aşa cum spuneam prin ianuarie, refesenizarea se produce conform planului gândit la GRIVCO. Ponta şi gardienii statului ticăloşit prorus şi antiromânesc îşi fac de cap într-o zonă politică în care PDL-ul trebuia să “înroşească” ziarele şi ecranele televizoarelor arătând electoratului ceea ce face acum USL-ul. Inerţia acestora sunt semnele unui partid părăsit şi fără vlagă care a condus contabiliceşte bine un stat obez vreme de 3-4 ani dar a refuzat, din calcule electorale, reforma.

Asistăm aşadar la un film în care băieţii răi au năvălit în oraş furând, ameninţând, jignind şi căutându-şi adepţi, în timp ce şeriful stă la căpătâiul patului unde partidul său de suflet îşi trage ultima răsuflare. În anul de graţie 2012, în care Grecia stă sub ameninţarea excluderii sale prin faliment economic din zona euro, Romania riscă să fie exclusă din zona democraţiei prin faliment politic. Şi, cel mai grav este că băieţii răi schimbă regulile pentru că vor să schimbe legea supremă, Constituţia. Obiectivul? Ca riscul apariţiei unui Traian Băsescu care încalcă legea tăcerii să fie exclus o dată pentru totdeauna. Iar ei, nu voi cetăţenii, să controleze sistemul.

Nu ştiu câţi citesc acest articol. Nu ştiu ce informaţii politice aveţi. Însă ar trebui să vă întoarceţi cu gândul la ziua în care Ion Iliescu era ales cu peste 80% din voturi, în 1990, ca preşedinte al României. Au urmat 22 de ani de neocomunism şi falsă tranziţie. Au fost mineriade şi retrocedări abuzive, corupţie şi faliment economic, inflaţie şi manipulare, generaţii de sacrificiu şi găştile “băieţilor deştepţi”. Şi sunt premisele ca nimic să nu se schimbe: se pregătesc cărţile pentru încă 10-15 ani.

Iată de ce un plan major de avarie trebuie îndeplinit. El presupune un lider (nu un comunicator), un grup sau o alianţă de forţe politice autentice, presupune amendarea la CCR a Legii partidelor politice şi a Legii votului uninominal pur, presupune o curăţenie internă a PDL şi implicarea electoratului neresemnat. Nu pentru acum ca cetăţenii să fie uitaţi încă 4 ani, nu pentru salvarea PDL-ului, ci pentru o democraţie participativă reală şi construirea electoratului şi a forţelor de dreapta credibile şi autentice.

Oameni care să se implice sunt, aşteptare există, electorat care nu se regăseşte în oferta politică este, banii pot fi atraşi, susţinere din diaspora şi a structurilor democratice internaţionale bănuiesc că se poate cere, mai trebuie un plan şi un lider care să-şi asume bătălia.

 

Pentru o dreaptă unită

Şcoala, aproape peste tot în lume, produce angajaţi. E un fapt. Nu o spun eu ci Kiyosaki.  Cel care, împreună cu Donald Trump, încearcă să dea soluţii clasei de mijloc americane aflată în plin proces de pauperizare forţată datorită crizei prelungite. Dar mai ales a educaţiei financiare precare. Pe cei doi îi puteţi bănui de orice, mai puţin că nu ar avea o gândire de dreapta şi nu ar fi interesaţi.

Angajaţii prin construcţia mentală produsă de educaţia primită în şcoli sunt, de regulă, apropiaţi de gândirea de stânga. Sunt atraşi de poziţia dată de delegarea conştientă către stat a problemei lor financiare şi supunerea aproape necondiţionată de o structură socială care este obligată să le aducă bunăstarea. Crezând că sunt datori doar să se trezească devreme şi să nu întârzie la slujbă, procreând cât mai mulţi copii pentru a-şi asigura plătitorii de pensie, tributarii gândirii de stânga vor contesta orice ar afecta ordinea şi tradiţia prin care ei asigură obedienţa iar statul subzistenţa. Dacă simt că au fost înşelaţi nu schimbă cauza ci doar politicienii, o dată la 4 ani.

Încercarea de a face pasul către libera iniţiativă, asumarea de riscuri şi responsabilizarea implicării în comunitate devine astfel atributul gândirii de dreapta. Este caracteristica care face diferenţa dintre cetăţeanul independent şi electorul captiv. Pentru că ceea ce-l deosebeşte pe cetăţeanul prosper de asistatul social este modul de gândire.

Ori dreapta nu trebuie să câştige războiul în România cu USL sau UNPR ci formându-şi electoratul. Partidele de stânga sunt structuri care nu au alt scop decât restaurarea privilegiilor statului asistenţial şi păstrarea unui sistem „ticăloşit”. E treaba justiţiei să se lupte cu ele pentru că principala lor problemă e corupţia. Dreapta trebuie să educe o populaţie dependentă de fericirea consumeristă şi de televiziunea lui Dan Diaconescu. Acesta este adevărul! Nu Adrian Năstase este principalul opozant al dreptei din România ci lipsa de reacţie naţională faţă de abuzurile lui Ponta şi a camarilei ce-şi are sediul la Grivco.

Construcţia unei structuri politice noi cu popi şi fete ingenue care nu au habar ce este o balanţă de venituri şi cheltuieli, cu oameni care nu-şi conştientizează nota de lider şi îmbunătăţirea calităţilor individuale de leadership  sau creşterea celor din grupul lor, cu oameni care sunt în primul rând interesaţi de sinecuri sau sunt în conflict de interese, ori cu mentalităţi ce confundă CV-ul cu meritul demonstrat prin fapte, nu prin vorbe devine un eşec de neiertat. Deturnând o aşteptare cu izvoare curate într-un partid de habotnici ortodocşi cu pretenţii de purtători de stindarde meritocratice ultrasensibili la critici este doar o procedură mioritică de astroturfing care nu face altceva decât să ajute stânga prorusă iliesciană şi pseudodreapta liberală să falimenteze România şi să amaneteze viitorul copiilor nenăscuţi încă. Aş vrea din tot sufletul ca asta să nu se întâmple.

Dreapta nu este mersul cu turma pentru a nu demonetiza ideea de orânduială. Dreapta nu este acceptarea dogmatică a normei. Ea este denunţarea nonvalorii, împingerea barierelor mentale prin dezvoltare personală, contestarea sinecurilor, cunoaştere şi aplicarea ei în practică. Dreapta este încercarea şi asumarea greşelii urmată de o nouă încercare. Ea înseamnă răspunderea faţă de viitorul unui grup, inclusiv prin referendumul deciziilor financiare decisive. Dreapta presupune recunoaşterea valorii,  nu cultul personalităţii ei. Ea reprezintă asumarea viitorului şi lucrul pentru o cauză mai mare decât sine. Ea este speranţă, optimism şi bună dispoziţie. E asociere între oameni vii care comunică liber şi eficient.

Dar mai ales, a fi de dreapta se învaţă. Prin exerciţiu şi încredere, punând la bază bunele intenţii şi respectul reciproc. Toate acestea nu se învaţă în şcoală. Se învaţă uneori în familie, în comunitate şi folosindu-ne de o platformă politică pe care noi suntem datori să o construim.

Iată de ce unii pot rămâne să construiască într-o alianţă de ONG-uri, în deplină colaborare cu un partid care să promoveze valorile cu care Noua Republică s-a născut, printre pixeli jucăuşi şi tastaturi, ca mai apoi să coboare în inimi, în stradă şi în mentalităţi. Daţi la o parte ura şi mentalitatea comunistă “cine nu e cu noi e împotriva noastră” şi haideţi, după posibilităţi, să schimbam România. Începând prin a ne schimba pe noi.

Astroturfing (I)

Astroturfingul (Wikipedia) este o formă de promovare în susţinerea unei agende politice, organizatorice, sau corporative, concepute pentru a da aspectul de mişcare ” la firul ierbii”.  Scopul unor astfel de campanii este de a deghiza eforturile unei entităţi politice sau comerciale, ca o reacţie publică independentă faţă de o  altă entitate politică –  un politician, grup politic, produs, serviciu sau eveniment. Termenul este un derivat de la Astroturf, un brand de covor sintetic conceput pentru a arata ca iarba naturala.

Ca şi avocaţii, astroturferii încearcă să manipuleze opinia publică, atât în mod evident (conştientizarea de mobilizare, etc), cât şi sub acoperire (dezinformare). Astroturfingul poate fi efectuat de către un individ care urmăreşte promovarea unei agende personale, de grupuri organizate profesionale pentru bani (salariu), sau de către organizaţii activiste. Serviciile pot fi furnizate de către consultanţii politici, care oferă cercetare de poziţie şi alte servicii. Beneficiarii nu sunt campaniile, ci organizaţiile care orchestrează campaniile.

Spre deosebire de activismul “la firul ierbii”, care tinde să fie “sărac” în bani, dar “bogat” in oameni, campaniile astroturf sunt de obicei fără mulţi oameni, dar cu foarte mulţi bani. Finanţat în mare măsură de companii generoase, folosesc baze de date sofisticate, bănci de baze de date şi organizaţii de angajaţi pentru a îndemna activişti mai puţin informaţi să trimită scrisori funcţionarilor aleşi sau să se implice în alte acţiuni care creează aspectul de suport grassroots pentru atragerea clienţilor sau a alegătorilor.

Ca definiţie, astroturfingul este actul sau acţiunea de a crea o organizaţie mică şi de a o face să arate ca şi cum reprezintă ceva popular cu scopul de a promova o anumită entitate, cauză, etc.

Practica astroturfingului este o formă de propagandă utilizată pe scară largă, după cum reiese din acoperirea mass-media pe care o primeşte.

Atacurile astroturfing asupra democraţiei sunt intenţionate şi ar trebui să fie ilegale

Nu poţi condamna pe cineva că a comis o crimă dacă nu poţi dovedi că acuzatul a acţionat cu intenţie – că ce au făcut a fost dinadins. Conform acestui lucru, specialiştii în astroturfing din firmele PR ( relaţii publice) din Washington D.C., Adfero Group şi Bonner & Associates au demonstrat că ei sunt vinovaţi, chiar dacă ce fac ei – în acest punct – nu este tocmai/tehnic o crimă.

Dar ar trebui. Deoarece astroturferii subminează democraţia. Conform propriei descrieri, firmele ţin sistemul democratic american pentru a fi vândut. Ei folosesc tactici vechi totalitare de a aduna mulţimi “închiriate “ pentru a-i împinge într-o parte şi alta pe politicieni. Şi, cum Bonner spune pe site-ul propriu, ei o fac într-un mod care le conferă un avantaj specific asupra grupurilor de interese care, datorită legislaţiei bune, ar trebui să declare cine le-a plătit facturile.

Proba A în cazul împotriva Booner este … pagina web Bonner & Associates. Apăsaţi aici şi veţi avea parte de una din acele animaţii Flash enervante care trebuie să-şi urmeze cursul înainte ca tu să obţii vreo informaţie utilă. Booner începe cu un ecran pe care scrie: “Grassroots/Grasstops;  Suport care te ajută să câştigi”. Apoi îţi arată o serie de fotografii în care apar “grupuri de veterani, organizaţii comunitare, grupuri de bătrâni, grupuri religioase, grupuri de afaceri, grupuri rurale şi minorităţi”.

Acesta este primul punct de vânzare al firmei Booner şi îţi spune, înainte de a ajunge măcar la prima pagină, ce au ei de vânzare.

În mod similar, site-ul Adfero îţi oferă un număr (cred) dezinvolt de ceea ce pretind că este “Grassroot şi mobilizare grassroot”. Adfero promite “o reţea impresionantă de contacte naţionale, statale şi locale care îţi vor livra mesajul personalizat”. Are “contacte pe teren care desfăşoară interpretări cu oficiali aleşi la discursuri, mitinguri, întâlniri locale şi alte evenimente.” Şi ca nu cumva să credeţi că aceştia sunt oameni reali, care sunt, de fapt, în mod spontan şi în mod legitim implicaţi, Adfero spune clar faptul că acest activism este cu taxă-pentru-serviciu. De fapt, Adfero notează că “Costul Per Activist (CPA) servicii de recrutare, este o tactică populară”, deoarece “clientul plăteşte doar pentru recruţi care angajează o acţiune solicitată în mod specific de client, cum ar fi trimiterea unei scrisori către reprezentanţii lor aleşi.”

Nu se pretinde că oricare dintre oamenii implicaţi în acest proces sunt sinceri. Sunt doar afaceri. Şi pentru că este “legal” – asta deoarece Congresul a scutit mişcarea grassroots de la reglementările privind alte tactici de lobby (interese) – oamenii susţin că este şi “în regulă”.

Nu este în regulă si nu ar trebui să fie nici legal. Politicenii au început să asculte organizaţiile grassroots pentru că alegătorii au început să pedepsească oamenii care se sfătuiau cu grupurile de interese bogate în schimbul celor constituente (componente). Asta a fost perceput ca un semnal pentru companiile de relaţii cu publicul pentru a-şi pregăti clienţii lor, corporatii, pentru a arăta ca fiind constitutive.

Aceşti oameni au lucrat din umbră încă din 1995, când au câştigat o scutire de la noi cerinţe de prezentare a informaţiilor grupurilor de interese. O serie de grupuri conservatoare, conduse de către Coaliţia Creştină, a afirmat că forţarea organizaţiilor Astroturfing de a dezvălui cine le finanţează ar echivala cu un atac asupra libertatăţii de exprimare.

Dar noi nu vorbim despre discursul “liber”. Vorbim despre discursul plătit. Vorbim despre o oportunitate ascunsă pentru ca acetse corporaţii să pretindă sprijin public. Vorbim despre un “cost per activist”, strategie care favorizează corporaţiile bogate, cu interese proprii, în detrimentul celor pe care pretind că îi reprezintă.

Vorbim despre o scutire care ar trebui să fie retrasă imediat. Astroturfingul este greşit. Şi ar trebui să fie ilegal.

Surse: Wikipedia, Huffington Post: James Hoggan

Meritocraţia: descendentul democraţiei (III)

Definiţie

Meritocraţia este definită  ca fiind un sistem bazat pe abilităţi,  în care cei cu talent şi merite sunt aleşi să promoveze pe baza meritelor proprii. Se mai numeşte leadership al elitelor (auto)selectate pe baza unor criterii  intelectuale.

Origini

Originea cuvântului “Meritocraţie” poate fi găsită în „Rise of Meritocracy”, cartea lui Michael Dunlop Young,  scrisă în 1958. Acesta a scris formula  “I + E = M”, ceea ce în esenţă înseamnă că inteligenţă plus efort ar conduce la echivalarea cu meritocratia.  În această carte, orizontul de timp este anul 2034. Michael Young scrie şi despre dezavantajele sistemului meritocratic, menţionând faptul că sistemul va fi dezavuat  de cei cu IQ scăzut şi că fiecare va cunoaşte nivelul altui individ datorită ofensivei informaţionale.

Meritocraţia este uneori asociată şi cu confucianismul.  Confucius a promovat şi el un fel de meritocraţie în lucrările sale.

Argumemte Pro

Unul dintre avantajele meritocraţiei este că oamenii sunt răsplatiţi pentru efortul lor în încercarea de a obţine cele mai bune rezultate. Acest lucru va motiva la rândul său multe persoane să lucreze din greu şi să depună efort în ceea ce fac pentru că stiu că dacă  fac bine,  vor fi recompensate şi recunoscute.

Un alt argument Pro al meritocraţiei este acela că persoanele cu cea mai mare inteligenţă vor conduce  şi reprezenta ţara, iar şansele de succes ale sistemului şi cele de supravieţuire şi înflorire a societăţii sunt astfel mari. Cu cei mai buni lideri, dezvoltarea şi organizarea ar avea şanse să ajungă la un nivel ridicat.

Alt argument Pro al meritocraţiei este faptul că nivelul de inteligenţă al societăţii, în ansamblul său, ar creşte.  Cu o concurenţă susţinută, fiecare individ va fi motivat şi “obligat” să exceleze academic şi intelectual. Acest lucru va determina că nivelul de inteligenţă general al societăţii să crească.

Argumente Contra

Desigur, meritocratia nu este fără defecte şi fără dezavantaje. Unul din  dezavantajele meritocraţiei este faptul că nu toată lumea ar avea o şansă egală şi că din cauza presiunii intense şi a concurenţei multe persoane nu îşi vor găsi locul în societate. Ei ar simţi o mare presiune exercitată de stres,  fie că este vorba de ei înşişi, ori de asociaţi, părinţi , etc.  În situaţia în care acest stres este puternic, el poate deveni dăunător pentru sănătatea mentală a individului.

Un alt argument contra este faptul că sistemul opune persoanele unele faţă de altele, crează câştigători şi perdanţi, inducându-le  teama de eşec, îi influenţează să îşi asume riscuri din ce în ce mai mici. Acest lucru s-ar oglindi în declinul profiturilor în  afaceri existând mai puţini indivizi care îşi asumă riscuri.  S-ar pierde astfel multe oportunităţi în mediul de afaceri,determinând posibile probleme economice.

Ţări în care se aplică fie şi parţial Meritocraţia

Singapore este una dintre ţările care utilizează meritocraţia, ca parte a sistemului său guvernamental.  Alte exemple ar fi Finlanda secolului al 19-lea şi Republica Veneţiană. Există, de asemenea, şi ţări ca Statele Unite ale Americii, unde  meritocraţia se aplica parţial, în sistemul de învăţământ. Astfel, numai cei buni pot excela şi continua studiile.

Opinia publică

Meritocraţia este acceptată de multe persoane recunoscute şi recompensate pentru efortul şi inteligenţa lor.  Cu toate acestea, unii cred în continuare că sistemul poate provoca o epidemie sau un război al talentelor şi că societatea poate să pară ca fiind o zonă de conflict, în care fiecare individ are încredere numai în sine şi nu şi în ceilalţi.

Unele persoane sunt de asemenea îngrijorate de faptul că meritocraţia va determina societatea să fie elitistă, situaţie în care cei care nu sunt foarte talentati, dar pot avea alte calităţi, se vor simţi ca fiind perdanţi.

Textul original şi referinţe: http://library.thinkquest.org/07aug/00540/meritocracy.html

Meritocraţia: descendentul democraţiei (II)

Meritocraţia chiar este în slujba societăţii?

Percepţia convenţională este aceea că oamenii cei mai buni şi cei mai inteligenţi ar trebui luaţi din mediul lor şi puşi împreună în aşa fel încât să rezulte cea mai bună educaţie, cele mai bune resurse şi instrumentele pentru societatea viitoare.  Ar trebui să se “polenizeze” între ei şi să crească oameni şi mai inteligenţi şi mai înţelepţi. Ei înţeleg şi apreciază sistemele, sunt capabili să deseneze soluţii şi pot asigura o administraţie echitabilă şi justă.

Dar argumentul împotriva meritocraţiei, bazat pe o evidenţă sociologică empirică  este acela că meritocraţia creează omogenitate. Această omogenitate conduce adesea la gândire unidimensională.  Persoane foarte inteligente încep să gândească în acelaşi fel – prin urmare, în cazul în care o persoană este blocată în a obţine răspunsuri, toată lumea de sub nivelul să devine blocată. Problema devine chiar de nerezolvat. Oricine vine cu o idee radical nouă va fi automat considerat ca având o soluţie “absurdă” ori este “nebun” ori pur şi simplu un “visător”.

Acest argument generează, spre exemplu, întrebarea cu cel mai mare impact în selectarea unor studenţi pentru un program educaţional – alegerea celor mai buni oameni pentru echipă sau apelarea la diversitate?

Martin Reuf, un sociolog la Princeton, a aplicat această cercetare interesantă la peste 600 de antreprenori. Principala observaţie făcută  de el este următoarea:

Grupurile de oameni de afaceri constituiţi în reţele organizate au fost de trei ori mai  inovatori decât cei care aveau reţele de afinitate. Pentru că au interacţionat cu o mulţime de oameni diferiţi, primii au fost expuşi la o gamă mult mai largă de idei şi la un sistem “non-redundant de informaţii”. În loc sa se blocheze într-o groapa de  conformitate în  gândire, măcinând fiecare aceleaşi gânduri obosite – au fost capabili să inventeze uimitoare concepte noi.

În „WIRED”, Jonah Lehrer are însă dubii:

Este ceva neliniştitor în datele lui Reuf. Ne referim la antreprenori, în primul rând ca indivizi .
Dacă cineva are o idee stralucită pentru o companie nouă, presupunem că el este neapărat mai creativ decât majoritatea dintre noi. De aceea idolatrizăm persoane ca Bill Gates, Richard Branso şi Oprah Winfrey.
Iată de ce investim în meritocraţie: credem că putem identifica talentul în fiecare persoană în parte. Dar analiza lui Ruef sugerează că acestei concentrări pe un individ singular îi lipseşte povestea reală a antreprenoriatului. Până nu luăm în considerare tot cercul social,  aceasta sumă de legături mai slabe sau dăm de o parte cunoştinţele sale mai îndepărtate trimit spre informaţii privind date necunoscute, nu vom întelege natura performanţei. În spatele fiecarui antreprenor de succes se află  o reţea  vastă de relaţii.

Într-un fel, străinii reprezintă necunoscutul. Întâlnirea unor persoane străine este o oportunitate (ocazie)  de extindere a propriei viziuni asupra lumii. Dacă te restrângi şi stai doar împreună cu persoanele ce au  interese comune cu ale tale, vei sfârşi într-o reţea dogmatică ce va amesteca acelasi gunoi („GIGO – garbage in, garbage out”) tot timpul.

Textul original aici: http://cirquesquare.blogspot.com/2010/07/pros-and-cons-of-meritocracy.html

Meritocraţia: descendentul democraţiei (I)

Democraţia este un sistem politic cu cea mai rapidă creştere în lumea de astăzi. Atunci când se analizează în ultimele decenii, răspândirea valorilor democratice, rezultatul este uluitor. În întreaga lume, oamenii se ridică la nota de libertate.

Într-adevăr, dorinţa de a participa în comunitate şi de a participa la sau a influenţa deciziile guvernamentale a ajuns la un crescendo istoric. Zidurile de control totalitar se prabuşesc peste tot, şi acest lucru, din cauza “nevoii de a fi liber” inerent în sufletul uman în sine. Creşterea idealurilor democratice este pur şi simplu o parte a prezenţei scopului omenirii şi un mare potenţial.

La o lungă examinare a istoriei evoluţiei rasei umane, democraţia a fost parcă destinată să apară. Evoluţia spiritului uman a cerut să fie aşa. Cu toate acestea, din punct de vedere antic ezoteric, democraţia nu este forma ideală de guvernare socială, ci doar o piatră de temelie necesară faţă de viitor. Pentru că într-o proiecţie pe termen lung, sistemul social al meritocraţiei se presupune că va înlocui modul  nostru de a preţui viaţa democratică. Într-adevăr, este o formă de guvernare inevitabilă. Singura incertitudine este chestiunea de timp.

Meritocraţia este similară democraţiei, dar cu un plus important. În timp ce recunoaşte valoarea de participare deplină în cadrul societăţii, ea susţine, de asemenea, importanţa de a include ierarhia meritorie în peisajul social şi politic. Este un sistem care afirmă că societatea ar trebui să fie structurată în jurul valorii de „capacitate umană”, mai degrabă decât de avere sau de privilegiu aristocratic. La o examinare atentă se poate observa că utilizarea abuzivă de bani şi de putere a fost, istoric, forţa care a definit ierarhiile în diferitele societăţi democratice. De exemplu, persoanele mediocre care au avut enorme resurse financiare au folosit pârghii nejustificate în elaborarea politicilor publice în sprijinul intereselor lor personale. Acest lucru a dus la distincţia de clasă bazată pe bogăţie, mai degrabă decât pe cunoştinţe şi de caracter.

Ori meritocraţia elimină acest defect. Şi o demonstrează în democraţiile de astăzi. În plus, aceasta permite să se pună capăt distincţiei între oameni bazate pe orientarea religioasă,  rasială sau de patrimoniu. Într-un sistem meritocratic, capacitatea unei persoane (şi dorinţa de a o aplica) este piatra de temelie pe care fiecare îşi defineşte propria sa influenţă. Şi, pentru a asigura faptul că cele mai bune atribute ale unui individ sunt folosite, o meritocraţie cere ca toţi cetăţenii să beneficieze de aceleaşi oportunităţi educaţionale.

La acest punct, trebuie remarcat faptul că există două orientări filozofice pe care o meritocraţie poate fi bazată. Primul (şi cel mai frecvent luat în considerare) foloseşte intelectul şi competenţa de personalitate ca masură primară pentru a stabili un merit (şi, prin urmare, statutul social). Aceasta este, în esenţă un considerent de „ego” al meritocraţiei. Se sugerează că cei care sunt cei mai inteligenţi în zona lor de competenţă au dreptul de a candida, cu o mai mare autoritate în societate.

În unele sensuri, acest punct de vedere al meritocraţiei este înrădăcinat în modelul darwinist al evoluţiei. Acesta este motto-ul “supravieţuirea celui mai adaptat”, în contextul social şi politic. Acest lucru este promovat de meritocraţie, dar nu în forma pe care avocaţii esoterismului o susţin.
O meritocraţie ezoterică structurată utilizează valorile spirituale şi înţelepciunea ca măsură de merit, mai degrabă decât intelectul şi ambiţia de personalitate. Este susţinută în continuare ideea că influenţa socială trebuie să fie câştigată, înţelepciunea şi angajamentul de a face bine sunt pietrele de temelie care definesc locul unui individ şi autoritatea în cadrul societăţii. În acelaşi timp, o meritocraţie spirituală recunoaşte că, la nivelul cel mai profund, toţi oamenii sunt egali. Având în vedere acest lucru, o astfel de societate trebuie să demonstreze un respect profund pentru calităţile unice ale fiecărui cetăţean.

Cu toate acestea, se recunoaşte, de asemenea, că există diferenţe mari de oameni atunci când vine vorba de maturitate spirituală şi de dezvoltare a conştiinţei. Un studiu sumar pe acest subiect arată că de fapt conştiinţa umană este ierarhică, aşa cum este orice altceva în natură. Cu alte cuvinte, în orice societate se vor găsi oameni în diferite stadii în dezvoltarea conştiinţei lor (înţeleasă într-o perspectivă multiplă de întrupare). Ca atare, o meritocraţie oferă influenţă mai mare la cei care au demonstrat o conştiinţă mai largă,  înţelepciune şi îmbunătăţire în sprijinul umanităţii.

Un principiu major al acestei forme de meritocraţie este că o societate este un sistem viu şi că toţi oamenii au nevoie de ea pentru a găsi locul lor de drept în cadrul straturilor sale sociale. Este de asemenea important pentru că locul corect defineşte contribuţia funcţională pe care o persoană o poate oferi societăţii ca întreg. În unele sensuri, locul şi funcţia sunt identice. Într-o astfel de societate, cea mai mare probabilitate de fericire apare atunci când o persoană a găsit locul său de drept în cadrul sistemului de viaţă şi acest lucru, pe baza sa a demonstrat înţelepciune.

Textul original: http://www.selfgrowth.com/articles/Meader3.html

 

Va fi criză de lămâi

Am aşa un sentiment de Deja-Vu!

Ştiu nişte “emanaţi” rezultaţi în urma unor aşteptări politice majore şi a unei mişcări “populare” de schimbare a unei clase conducătoare “corupte”,  la fel ca în 1989.

Există şi o rezistenţă legitimă faţă de aberaţiile numiţilor care îşi arogă, în perioadă de interimat, legitimitate şi care vor cu orice preţ puterea. Acestă rezistenţă este atacată cu “mineri” plătiţi şi adusă la tăcere prin dezgustul protestatarilor şi înfierarea proletară.

Concomitent au loc “epurări”, acolo unde entuziaştii naivi ocupau, prin alegeri legitime, câteva posturi cheie, punând în funcţii oameni de-ai lor. Chiar “emanaţi”.

Apoi organizarea unor alegeri “libere” la care chiar emanaţii participă ca şi candidaţi. Au tot dreptul, nu?

Probabil va urma acordarea legitimităţii cu 80% din voturi a emanaţilor,  chiar din primul tur. Doar există un fief în Moldova şi Oltenia. Se va naşte astfel, glorios şi necesar, un nou “Front al Salvării Naţionale”.

Nu ştiu dacă şi de astă dată regizorul are legaturi la Moscova sau măcar la Chişinău, dar sunt mulţi figuranţi care îşi vor vedea, mai devreme sau mai târziu, speranţele distruse.

Va fi criză de lămâi. E tot un Deja-vu!

Fruntea sus!

John Maxwell, poate cel mai renumit scriitor în domeniul conducerii organizaţiilor, atrage atenţia că eşecul este predestinat acelor echipe care nu doresc să-şi plătească preţul. Pe lângă timp, energie şi bani, unul din cele mai importante preţuri ce trebuiesc plătite de către fiecare este schimbarea personală.

Principalul motiv pentru care am ales să activez în Noua Republică a fost credinţa că oamenii buni pot constitui o masă critică ce poate schimba sistemul construit de eşalonul II al PCR şi de clientela lor în peste 20 de ani de fesenizare intensivă. Această schimbare trebuia să organizeze, sub principiile enunţate la început, o forţă constituită din oameni care acceptă votul democratic, democraţia participativă sau măcar cele 25 de principii enumerate ulterior şi asumate la Moeciu.

Am dorit punerea sămânţei şi construirea pe baze solide, asumate, a unui stejar şi nu a unui bostan care, dacă am crede ce spune Blogary, are 0% şanse de a primi voturi. Stejarul nu poate primi voturi acum şi nu contează la alegerile din 2012 pentru că este la stadiul de idee, de fluture care se luptă să iasă din cocon, asa cum ii scriam lui Theophyle pe blogul iMONDO.

Existenţial, Noua Republică este împărţită acum între susţinătorii ideii de bostan şi cei care cred că soluţia schimbării politice şi reuşita mişcării este construirea, împreună, a unui stejar. Primii doresc avantaje imediate, lupta cu orice preţ în gropa cu noroi a politicii mioritice. Ceilalţi au pus osul la treabă şi au realizat structuri autohtone suficient de puternice încât să nu fie măturate uşor de mofturile unor preoţi obisnuiţi să dea afară din comunitate adepţii „eretici” sau a unor directori de şcoală profesională care exmatriculau elevii “obraznici”. Primii nu sunt interesaţi dacă principiile asumate iniţial se regăsesc în statutul Noii Republici, ceilalţi se bat, poate obsesiv, pentru fiecare virgulă.

Este evident că Noua Republică este la un moment de reset, un “T zero” al evoluţiei sale, în care trebuie să ne hotărâm ce dorim: un bostan ce poate fi uşor dezrădăcinat de prima viitură pornită de un articol pe un blog sau email transpirat nefericit în afară sau dorim să construim împreună un stejar de referinţă pentru fiecare din noi şi la umbra căruia să crească benefic ideea de cetăţenie activă.

Alegerea, deşi evidentă pentru cei mai mulţi, trebuie asumată şi este necesar să fie plătit preţul de care spunea John Maxwell: fiecare din noi trebuie să ne schimbăm personal pentru a reuşi. Să creştem interior, fără a renunţa la principiile care ne-au unit şi ne-au adus aici. Să ne asumăm scopul pentru care am plecat de acasă şi am venit la Noua Republică, care înseamnă, de regulă, să lucrăm pentru o cauză mai mare decât noi înşine.

Aceasta este concluzia mea în urma întâlnirii de ieri cu Mihail Neamţu de la Timişoara. Dincolo de sincope grave de comunicare, de asumarea responsabilă a greşelilor şi a soluţiilor stă credinţa mea că Noua Republică a reuşit să coaguleze în mare parte caractere şi competenţă, bun simţ şi credinţă în viitor. Unul din ei, colegul meu Paul Piscoi ne propune înţelept două soluţii:

1. Continuam in stilul ăsta riscând să pierdem pe drum tot mai mulţi oameni vrednici. Dacă îi pierdem repede şi în număr mare atunci şansele de a câştiga măcar un loc în Parlament sunt infime.

2. Ne oprim, tragem aer în piept, facem doi paşi înapoi, construim temeinic, clădim încredere, investim în oameni. Şansele de a intra in Parlament sunt şi în acest caz poate la fel de mici, dar măcar terminăm cursa, cel puţin prima parte a ei, cu fruntea sus.

Mai este cineva aici?

Poveste despre Airbus, cupru, aluminiu, o tara latina si putina inteligenta

Ieri Traian Basescu a iesit cu o “ancora” fierbinte pe care a aruncat-o in “portul” guvernului Mihai Razvan Ungureanu: Rosia Montana. Tot ieri Traian Basescu a avut de ales intre partidul sau de suflet – acolo unde a trebuit sa-i dea la o parte pe Petre Roman fara resentimente sau pe Theodor (cu th) Stolojan,  cu pretul a catorva lacrimi pentru a sluji, ca presedinte jucator, Romania si pupilul Mihai Razvan Ungureanu.

Ancora construita pentru ministrul UDMR pe probleme de mediu al guvernului Ungureanu a fost dezbatuta intens in presa. In stilul pompieristic autohton, mesajul a fost evident preluat, digerat de pareristii de serviciu si distorsionat ca atare. Nu ca ar fi prima data!

Problema anului 2012 nu sta nici in spusele lui Traian Basescu si nici in speranta ca Mihai Razvan Ungureanu va salva Romania. Ea tine de eficienta, valoarea cu care ne va rade in nas mai toata lumea civilizata.

Si iata de ce:

In mediul de afaceri produsul de referinta pentru a raporta o moneda de schimb este Big Mac-ul de la McDonalds. In functie de cat costa in New York se poate face paritatea leu/dolar in functie de cat costa la McDonalds-ul din Piata Operei. Nu spun aici ce considerente de marketing au facut ca exact un produs McDonalds sa fie etalonul cursului de schimb valutar.

Insa exista un etalon al eficientei pe care eu unul l-am aflat de putin timp, prin intermediul prietenului meu Danut Ciui. Asadar urmeaza o demonstratie pe care, daca o pierdeti ca desfasurare, va rog sa treceti direct la concluzii. Daca nu, verificati urmatoarea argumentatie logica:

Un Airbus A380 costa 302.000.000 euro. Acesta este pretul de piata si reflecta extrema eficientei europene in materie de productie si marketing. Un produs de lux, care are o piata de desfacere, adica cineva va plati aceasta suma ca sa aiba un astfel de aparat de zbor. Greutatea sa (Typical operating empty weight) este de 276.800 kg.

Cum principalele sale componente fizice sunt aluminiu (pret in Romania de 4 lei/kg) si cupru (pret in Romania de 8 lei/kg) rezulta o medie de 6 lei/kg, egal 1,5 euro/kg. Cam asta este media de materie prima extrasa cu care poate exporta Romania azi, in anul 2012. Eficienta noastra. In greutatea unui Airbus A380 este echivalentul a 415.200 euro. Diferenta de 301.584.800 euro inseamna eficienta cu care se realizeaza un Airbus A380. Asta inseamna tehnologie, cercetare si, mai ales, valoare umana. Eficienta la Airbus este asadar de 727 de ori mai mare decat in industria materiilor prime din Romania. Acolo unde salariul mediu este de 448 euro/luna.

Daca am raporta salariul mediu din Romania la eficienta Airbus ar insemna ca salariul mediu la Airbus sa fie de 325696 euro /luna. Evident ca nu este asa. Si atunci trebuie sa ne intrebam:

- ori noi suntem platiti prea mult, ori angajatii de la Airbus prea putin?

- valoarea noastra este eficienta sau resursele naturale pe care ne batem ca chiorii (sa ma scuze sustinatorii lui Basescu pentru termenul folosit)?

- daca acceptam ca valoarea umana trebuie sa primeze ce facem pentru asta?

- si daca recunoastem ca nu facem nimic de ce ne suparam ca unii vad in Dan Diaconescu unica solutie?

Si asta la doar cateva sute de kilometri de locul unde se asambleaza un Airbus care costa 302.000.000 euro.

Suntem asa de aproape! Mai este cineva aici?

Cazul Preda si vicii de statut

Excluderea europarlamentarului Cristian Preda din PDL a fost dezbatuta in presa si pe bloguri, fiecare incercand sa se pozitioneze mai mult sau mai putin radical fata de partile aflate in disputa. La B1Tv, aseara, Ion Cristoiu spunea ca Preda trebuia exclus mai demult, pe motiv ca nu se face dizidenta in partid la modul in care acesta a facut-o. Andreea Pora o ataca pe Elena Udrea in revista 22 pentru ca “strategiile blondei” ingroapa PDL-ul.

Dincolo de toate acestea si ca aspect care trebuie sa ne ingrijoreze pe cei care suntem preocupati acum de statutul Noii Republici este modul cum Cristian Preda a fost exclus. Pentru ca astfel de aberatii sa nu se mai intample.

In statutele partidelor politice actuale se mimeaza mai mult sau mai putin democratia si reprezentativitatea. Astfel, de jos in sus, se constituie adunari ale membrilor de partid care deleaga, prin mandatari, increderea formarii adunarilor generale de la nivelul administrativ – teritorial superior sau luarea deciziilor de catre acestea. Pana aici nimic grav: democratic fiecare este reprezentat.

Pentru ca adunarile ori conferintele sau congresele democratice nu se pot tine decat la interval de minim 6 luni sau extraordinar cand sunt convocate, acestea deleaga la randul lor unor organisme pe care le creeaza competente politice, executive, juridice sau de control. Ce se intampla insa cand executivul judeca si face si politica?

In mod normal Biroul Permanent are sarcini politice, Biroul Executiv se ocupa de cele executive, Comisia de etica de judecarea cazurilor de incalcare de Cod Etic si Comisia de Control verifica daca bugetul s-a cheltuit corect. IAR DECIZIILE TUTUROR ACESTOR ORGANISME SE CERTIFICA IN ADUNAREA GENERALA.

Cam asa ar fi normal ca lucrurile sa se intample. Ce s-a petrecut in PDL in cazul Cristian Preda este cu totul si cu totul altceva si reprezinta situatia in care executivul judeca si face si politica. Pentru ca Biroul Permanent, cel care trebuie sa se ocupe de problemele politice si-a asumat rolul Comisiei de Etica, a pronuntat o sanctiune (excluderea) prin vot, adica o sarcina juridica si face si aliante politice electorale.

Acelasi partid care se mandreste cu celebrul COD MACOVEI nu il aplica prin judecarea unui membru al sau in Comisia de Etica. De ce? Simplu. Pentru ca statutul le da voie si ca asumarea unor prerogative de un organism imputernicit sa se ocupe de altceva nu deranjeaza pe nimeni. Si cum sa deranjeze cand Elena Udrea este cea care se ocupa de desemnarea candidatilor si de aliantele electorale intr-un oras de importanta politica extraordinara cum este Bucurestiul.

Iar asta, din punct de vedere al cuiva care este atent la statute inseamna delegarea unor responsabilitati in mana unui presedinte de Birou Executiv care si-a aratat competentele si intentiile, insa nu pare a deranja pe nimeni. Poate doar electoratul dezamagit de tripleta BOU (Blaga – Olteanu – Udrea) sau alte triplete baroniale cu puteri pe care statutele le-au prevazut sau nu. Pe principiul ca ce nu este prevazut nu inseamna ca este interzis, nu?

Ma intreb unde se afla acum electoratul care l-a trimis pe Cristian Preda in Parlamentul European. Cati mai sunt in PDL si cati se simt reprezentati de Prigoana? Si de ce nu ar sustine pe cineva ca Nicusor Dan sau pe Nicolae Burchel, candidatul Noua Republica, la sectorul 5? De ce nu?